Acest articol nu se vrea patriotard. Nu dezbat chestiuni politice şi nu fac o incursiune în istorie pentru a găsi vinovaţii pentru modul în care se vorbeşte azi limba română în Basarabia. Este doar o relatare a relaţiei pe care am avut-o de-a lungul timpului cu limba “maternă”. L-am scris printre altele şi pentru a participa la un concurs, Limba română în Basarabia. Încă vă mai puteţi înscrie. Sau vota pe mine. Mai multe detalii aici.
Păcat că tocmai când eram eu mică mi s-a stricat magnetofonul. Am reuşit doar o singură dată să îmi înregistrez vocea, aveam nouă ani. Dar a fost de ajuns, cea de pe casetă m-a lovit în moalele capului. Speram la ceva asemănător cu vocea Luciei Mureşan sau a Marianei Zaharescu care mă încântau în fiecare săptămână la Teleenciclopedia, pe TVR1. Vibraţiile propriei voci au avut însă un efect aproape hipnotic. Am reuşit să ies din mine ca să mă văd şi aud altfel decât mă imaginam. Eram la fel ca toţi ceilalţi, colegi de clasă, prieteni de joacă, rude, ca toţi din oraşul în care m-am născut. Vorbeam ca ei. Ce folos că scriam diferit, atâta timp cât atunci, la acea vârstă, nici mie şi nici altora nu le păsa că scriau într-un fel şi pronunţau într-altul.
De ruşine faţă de mine, cea care scrijelea corect cuvintele pe foaie dar vorbea stricat, am înregistrat rapid altceva peste vocea mea. Ca să şterg orice mărturie. Din acel moment evit să îmi înregistrez vocea, de teamă ca va ieşi la iveala o altă persoană, străină mie. Şi acum mă simt urmărită de rămăşiţele acestei voci. Un “l” pronunţat invers, îngreunând cuvântul. Un “i” şi un “e” care uneori parcă se contopesc, alteori se joacă schimbându-şi locul. O topică a propoziţiei care mi se pare uneori absolut normală, nefiind în realitate decât un terci. O gândire diferită, aproape stâlcită, asemeni fiecărui cuvânt pronunţat greşit sau mai rău, înlocuit cu un altul, luat din rusă şi “îmbogăţit” cu un sufix caracteristic limbii române.
Deseori am senzaţia că sunt sclava literelor sau a cuvintelor, parcă m-ar jongla cum le vrea lor inima. Iar dacă îmi reuşeşte uneori să le mai duc de nas, atunci când sunt emoţionată uit în totalitate de autocontrol şi reapar. L-ul, i-ul, e-ul, cuvinte stâlcite, ce-uri devenite şi-uri şi câte şi mai câte. Lumea se uită cu interes la mine şi îmi tot îndrugă cât de autentică sunt datorită acestor mărci stilistice. Pe dracu. Aici, pe târâmuri dâmboviţene un “l” îngroşat doar aprinde discuţii de complezenţă despre traiul nostru de acolo. De aici pornesc şi curiozităţi de genul dacă noi într-adevăr spunem „uşidi becul”. Trecând peste asta, un “l” îngroşat, un ”i” sau ”e” înmuiat trag o linie între noi de aici şi voi de acolo. Şi dacă vreodată aş reuşi să îngrop toate literele care îmi dau de cap şi să le pronunţ aşa ca toţi, ceva m-ar da de gol ceva. Prenumele.
Dacă mă pun pe scormonit încă mai dau de vlăstarele acelei voci, de un trecut al unui om născut în 1987, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească[1], care a purtat uniformă şcolărească şi nu a avut decât începând din clasa a opta profesori care să-i deschidă ochii, destupe urechile şi să-i vorbească de necesitatea unei limbi vorbite corect. De fapt a fost o singură profesoară la care se adaugă domnul Vasile şi donaţiile de cărţi editate în româneşte şi ajunse în biblioteca şcolii prin donaţii.
Vasile era un ciudat. Mi s-a povestit că încă dinainte de ’89 se încăpăţâna să spună fiecărei persoane doamnă sau domnule, după caz. La “fortocikă” spunea oberliht, iar “umîvalinikul” l-a botezat chiuvetă. “Castrulea” dintr-odată a devenit cratiţă, iar “cranul” robinet. Nimeni nu-l înţelegea, uneori îl făceau chiar nebun de îndrăzneşte să spună astfel de cuvinte şi mulţi se simţeau chiar insultaţi de adresarea ”domn” sau “doamnă”. Iar dacă l-ul îngroşat, i-ul sau e-ul încălecaţi nu sunt chiar un capăt de ţară, cuvintele stâlcite şi fără noimă ne mulează după chipul şi asemănarea lor, devenind la rândul nostru nişte stâlciţi.
Peste ani, Andrei mi-a povestit de domnul Vasile, care se încăpăţâna să i se adreseze chiar şi lui, unui băiat de 11 ani cu ”domnule”. Îl privea cu admiraţie, se simţea flatat pentru respectul care i se arăta. De atunci nu a mai spus niciodată Vasilii Dimitrevici, ci doar domnule.
[1] Se pare că a devenit o modă să spui că te-ai născut în URSS
