O să îţi dau să scrii ceva dintr-o carte, să exersezi. Stai să găsesc ceva, nu contează ce. Din Vlahuţă. Uite, scrie primul paragraf. Cinci minute o să-i ajungă să transcrie cele cinci rânduri, doar nu trebuie decât să te uiţi în carte şi să reproduci ce vezi. Stătea cu cartea în mână, se uita în jos, cu pixul între degete gata gata să scrie, dar parcă nu se încumeta. Tăcea. Şi ea şi mâna.
O fi prea greu. Ştii cum o să facem? Lasă-l pe Vlahuţă, voi lua o carte de clasa a doua, eu îţi dictez iar tu scrii. Propoziţii scurte. Aşaaa, prima propoziţie. Eşti gata? “Ana are un coş plin cu mere”. S-a descurcat. La coş s-a oprit. Mai degrabă la co.. s-a oprit. La fel, parcă plină de ruşine nu ridica ochii din foaie. De ce te-ai oprit, continuă! Un coş plin cu mere. Mâna nu i se mişcă. O las, o să scrie ea într-un final. După o bucată de vreme, să fi fost un minut sau două sau trei, mi s-a destăinuit. Da’ cum se face ş-ul? Am amuţit. Nu ştie cum se face ş-ul, deci asta este explicaţia. Dar nu este nicio ruşine să nu ştii, să îmi spui când nu mai ştii şi eu îţi arăt. Să nu-ţi fie ruşine.
Povestea s-a repetat cu ţ, d, g, q, Ţ, G, D, p, iar cu ş. Ge, gi, ce, ci, che, chi, ghe, ghi. Uite acesta este d mic, acesta este D mare. S-a plictisit şi a obosit după câteva rânduri de litere scrise. Nu o mai interesa nici ţ, d, g, q, ge sau ge, nici Gigel, nici Georgeta, nici coşul cu mere şi nici diamantul strălucitor.
Cel puţin Ana a rămas mulţumită din toată povestea asta. Ea s-a ales cu un coş plin cu mere.
