Somn profund

Să nu-ncerci să mă trezeşti c-o să-mi aţipească şi urechile.

Porci la promenadă

Mergeam agale, într-o zi de duminică, prin centrul Chişinăului, în apropiere de bulevardul Ştefan cel Mare. Pentru necunoscători, bulevardul este echivalentul Căii Victoriei din Bucureşti.  Mare mi-a fost mirarea când am dat colţul străzii şi bulevardul mi s-a înfăţişat în toată splendoarea lui.

La ora 8 dimineaţa, de obicei nu sunt tare mulţi muşterii prin oraş. Mai ales duminica. Aşa că au fost înlocuiţi de zece de-alde Vasika, cu slănina,  codiţe învârtite şi mult şoric. Doar că îşi făceau cunoscută prezenţa prin vocalize porceşti. Prin guiţături. Exact în mijlocul bulevardului, printre maşini, se plimbau în grup 10 porcuşori. Plini de viaţă şi încântaţi de vizita pe care o fac în Capitală.

Mulţi gură cască, printre care şi eu, nu se puteau dezlipi de trotuar şi încercau să le faca poze din toate unghiurile. Vedete, ce mai! Şoferii de troleibuz frânau, discutau cu ceilalţi şoferi din trafic pe care providenţa i-a făcut să meargă prin centrul oraşului la acea oră. Iar vânzătorii de prin magazine lăsau toată treaba si ieşeau să vadă miracolul. Zâmbetul se putea observa pe faţa fiecărui om de pe stradă, iar mulţi strigau cât îi ţine gura: “Unde-i porcarul?”

A doua zi dimineaţa ştirile de pe Unimedia m-au lămurit. Un fermier din Făleşti, nemulţumit de clasa conducătoare a protestat. Aşa cum a ştiut el mai bine şi cât se poate de simbolic.  A scos cei zece porci la plimbare în Chişinău şi i-a dus să viziteze mai întâi Piaţa Marii Adunări Naţionale, acolo unde din întâmplare se află şi Guvernul.  După, porcuşorii s-au orientat cum au putut şi ei mai bine. Cert este că erau un grup unit – rar unul ieşea din rând şi dacă o făcea revenea cu râtul pe sus înapoi printre confraţii săi.

Nimeni din tagma porcească nu a avut privilegiul de a sta în faţa Guvernului Republicii Moldova. Cel mult unii ajungeau pe tarabele şi măcelariile din Piaţa Centrală. Cu siguranţă cei zece au avut ce povesti când au ajuns acasa.

“Porcarul” a fost arestat, iar politiştii încearcă să găsească acuzaţia pe care să i-o aducă. Mă întreb dacă este menţionat expres pe undeva, printre toate teancurile de prevederi şi legi, că este interzis să ieşi la plimbare prin Capitală cu zece purceluşi.

Travaliul propriei nașteri

În zilele de luni și joi la Primăria Sectorului 1 din București e nebunie mare. Uneori poate să înceapă chiar de pe la cinci dimineața, odată cu cântatul cucoșilor, alteori pe la șapte. Oamenii vin de prin toate colțurile țării sau de peste granițe ca să obțină un act albastru unde-i scris cum îi cheamă, numele părinților și un cod numeric personal. Nu vin cu nou născuți ca să îi înregistreze. Ei înșiși sunt nou născuții, chiar dacă au vârste începând de la 20 și ajungând până la 60 de ani. Mai au puțin puțin și devin și ei români. Fapt așteptat de unii ani de zile, de alții mai puțin. În funcție de posibilități financiare și relații. Ani în care s-au tot măcinat, deschizând zilnic cutia poștală poate dau de vreo scrisoare care să îi invite să depună jurământul de credință față de noua lor patrie.

Îi spui portarului că ai de ridicat un certificat de naștere. Apoi adaugi “transcris” ca să își dea seama pentru ce fel de certificat vii. Imediat te trimite într-o sală de așteptare, unde spre mirarea ta mai sunt în jur de cincizeci de oameni cu aceleași doleanțe ca și tine. Afli că există o listă încropită chiar de ei la fața locului, în principiu de cel care a ajuns la cinci dimineața. Este primul pe listă. Tu ești deja pe la numărul treizeci și ceva întrucât ai venit la 12.30, cu doar jumătate de oră înainte de începerea programului.

Camera 15. Nu îți oferă doar o simplă hârtie, ci parcă și o ușurare sufletească. Aud lângă mine pe o doamnă spunându-i vecinei sale că la Nicolae Iorga (strada unde e Direcția Generală de Pașapoarte) e deschis până la patru după amiaza. Se va duce fuga fuga să depună actele și pentru pașaport. Doar să meargă mai repede coada asta imensă. Îi șoptește amenințător aceleași femei că dacă nu trece până la ora două “mă bag în față și chiar mă voi pune în poară cu toată lumea asta. Mare treabă, nu au decât să țipe la mine, eu trebuie să dovedesc totul și mă așteaptă și copiii acasă”.

La aceeași camera s-a mai format o coadă. Cu tătici și ce e drept, mult mai scurtă și tăcută. Tătici care au de înregistrat  nou născuți adevărați, din categoria celor care toată ziua mănâncă, dorm și plâng. Se auzi deodată o voce indignată că tăticii intră fără le respecte lor rândul – glasul unui bărbat matur aflat în travaliul propriei nașteri. Tăticul a încercat să îi explice că el e cu altă treabă, celălalt a auzit ce a fost pregătit să audă.

- El e român de asta intră fără rând, i-a spus el încetișor și parcă pe un ton umilit celei de lângă el.

Peste mai puțin de o oră se va fi născut și el, român.

Drumul spre oberliht

Acest articol nu se vrea patriotard. Nu dezbat chestiuni politice şi nu fac o incursiune în istorie pentru a găsi vinovaţii pentru modul în care se vorbeşte azi limba română în Basarabia. Este doar o relatare a relaţiei pe care am avut-o de-a lungul timpului cu limba “maternă”. L-am scris printre altele şi pentru a participa la un concurs, Limba română în Basarabia. Încă vă mai puteţi înscrie. Sau vota pe mine. Mai multe detalii aici.

Păcat că tocmai când eram eu mică mi s-a stricat magnetofonul. Am reuşit doar o singură dată să îmi înregistrez vocea, aveam nouă ani. Dar a fost de ajuns, cea de pe casetă m-a lovit în moalele capului. Speram la ceva asemănător cu vocea Luciei Mureşan sau a Marianei Zaharescu care mă încântau în fiecare săptămână la Teleenciclopedia, pe TVR1. Vibraţiile propriei voci au avut însă un efect aproape hipnotic. Am reuşit să ies din mine ca să mă văd şi aud altfel decât mă imaginam. Eram la fel ca toţi ceilalţi, colegi de clasă,  prieteni de joacă, rude, ca toţi din oraşul în care m-am născut. Vorbeam ca ei. Ce folos că scriam diferit, atâta timp cât atunci, la acea vârstă, nici mie şi nici altora nu le păsa că scriau într-un fel şi pronunţau într-altul.

De ruşine faţă de mine, cea care scrijelea corect cuvintele pe foaie dar vorbea stricat, am înregistrat rapid altceva peste vocea mea. Ca să şterg orice mărturie. Din acel moment evit să îmi înregistrez vocea, de teamă ca va ieşi la iveala o altă persoană, străină mie. Şi acum mă simt urmărită de rămăşiţele acestei voci. Un “l” pronunţat invers, îngreunând cuvântul. Un “i” şi un “e” care uneori parcă se contopesc, alteori se joacă schimbându-şi locul. O topică a propoziţiei care mi se pare uneori absolut normală, nefiind în realitate decât un terci. O gândire diferită, aproape stâlcită, asemeni fiecărui cuvânt pronunţat greşit sau mai rău, înlocuit cu un altul, luat din rusă şi “îmbogăţit” cu un sufix caracteristic limbii române.

Deseori am senzaţia că sunt sclava literelor sau a cuvintelor, parcă m-ar jongla cum le vrea lor inima. Iar dacă îmi reuşeşte uneori să le mai duc de nas, atunci când sunt emoţionată uit în totalitate de autocontrol şi reapar. L-ul, i-ul, e-ul, cuvinte stâlcite, ce-uri devenite şi-uri şi câte şi mai câte. Lumea se uită cu interes la mine şi îmi tot îndrugă cât de autentică sunt datorită acestor mărci stilistice. Pe dracu. Aici, pe târâmuri dâmboviţene un “l”  îngroşat doar aprinde discuţii de complezenţă despre traiul nostru de acolo. De aici pornesc şi curiozităţi de genul dacă noi într-adevăr spunem „uşidi becul”. Trecând peste asta, un “l”  îngroşat, un ”i” sau ”e” înmuiat trag o linie între noi de aici şi voi de acolo. Şi dacă vreodată aş reuşi să îngrop toate literele care îmi dau de cap şi să le pronunţ aşa ca toţi, ceva m-ar da de gol ceva. Prenumele.

Dacă mă pun pe scormonit încă mai dau de vlăstarele acelei voci, de un trecut al unui om născut în 1987, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească[1], care a purtat uniformă şcolărească şi nu a avut decât începând din clasa a opta profesori care să-i deschidă ochii, destupe urechile şi să-i vorbească de necesitatea unei limbi vorbite corect. De fapt a fost o singură profesoară la care se adaugă domnul Vasile şi donaţiile de cărţi editate în româneşte şi ajunse în biblioteca şcolii prin donaţii.

Vasile era un ciudat. Mi s-a povestit că încă dinainte de ’89 se încăpăţâna să spună fiecărei persoane doamnă sau domnule, după caz. La “fortocikă” spunea oberliht, iar “umîvalinikul”  l-a botezat chiuvetă. “Castrulea” dintr-odată a devenit cratiţă, iar “cranul” robinet. Nimeni nu-l înţelegea, uneori îl făceau chiar nebun de îndrăzneşte să spună astfel de cuvinte şi mulţi se simţeau chiar insultaţi de adresarea  ”domn”  sau “doamnă”. Iar dacă l-ul îngroşat, i-ul sau e-ul încălecaţi nu sunt chiar un capăt de ţară, cuvintele stâlcite şi fără noimă ne mulează după chipul şi asemănarea lor, devenind la rândul nostru nişte stâlciţi.

Peste ani, Andrei mi-a povestit de domnul Vasile, care se încăpăţâna să i se adreseze chiar şi lui, unui băiat de 11 ani cu  ”domnule”. Îl privea cu admiraţie, se simţea flatat pentru respectul care i se arăta. De atunci nu a mai spus niciodată Vasilii Dimitrevici, ci doar domnule.

---

[1] Se pare că a devenit o modă să spui că te-ai născut în URSS

Banca cu iz de Biserică

O bancă oarecare.  O coadă lungă la singurul ghişeu din cele şase care funcţionau. Paznicul, cu stema ţării imprimată pe chipiul său,  stă la taclale cu un mult stimat domn din lunguiaţa coadă. Telefonul sună în buzunarul unuia dintre interlocutori. Cel apelat începe să vorbească… nu, mai degrabă începe să urle în telefon. Prieteneşte, paznicul îi spune: “Nu răcni, aici e ca în Biserică”.

Pulsul raionului

Dracii terorişti

În noaptea neagră dinspre 20 spre 21 iulie, în preajma Spitalului Raional au răsunat 9 focuri de armă. Gloanţele au rănit stelele de după nori, iar cinci dintre ele şi-au găsit obştescul sfârşit. Cele 9 bubuituri s-au auzit peste 9 dealuri şi i-au trezit dintr-un somn adânc pe sătenii din Măcăreşti şi Bărboieni. A doua zi, printr-o telegramă oficială şi zberoienii au spus lumii întregi că au fost zguduiţi din somnul lor adânc de urletul puştii din preajma Spitalului Raional. La ei însă zgomotul rafalei a ajuns de abia spre ora 5 dimineaţa şi a sunat ca un Cu-cu-ri-gu viguros. De 9 ori a cântat cucoşul babei Safta de 99 de ani.

—–

Fata din fântână

O femeie de circa 35 de ani, internată în secţia Pediatrie, s-a supărat foc că bărbatul ei nu a vrut să o ia înapoi acasă, la sapă, după scurtul concediu petrecut în spital şi a decis să îşi curme zilele. Pe furiş şi-a părăsit patul de suferinţă şi glonţ s-a dus spre strada Petru Ciorbă, în apropierea spitalului, unde meticulos s-a dezbrăcat de toate straiele şi s-a aruncat într-o fântână. Singurul martor ocular este Jănea, un prichindel de 4 ani, care a şi dat fuga spre mama lui pentru a-i spune bâlbâindu-se că „stă o fată în fântână”. Femeia a reuşit să fie salvată de tatăl lui Jănea şi de amicii lui de beţie. Dusă înapoi peste drum, la spital, sinucigaşa a primit îngrijiri medicale şi spre oroarea ei, a fost anunţată că va mai petrece câteva zile sub supravegherea pediatrului şef.

Părinţii lui Jănea au suduit-o de toţi dracii pe sinucigaşă că le-a spurcat fântâna. „Trebuia să se arunce şi ea în faţa unei maşini, nu în fântâna noastră”, vociferează indignaţi aceştia. Acum trebuie să o cureţe de murdărie şi să îl cheme pe popă. Până atunci fântâna stă stingherită, văduvită de căldare.

—–

Maniacul de la Bujii

Locuitorii din preajma Combinatului de Tractoare şi Bujii închis de 21 de ani se plâng că un maniac le dă târcoale de câteva luni. Acesta apare odată cu lăsarea nopţii şi pentru a nu fi recunoscut îşi trage o glugă mare peste cap. Babele susţin că au văzut lucind în spatele lui, la lumina lunii, o coasă extrem de ascuţită. Ele au zărit chiar şi un zâmbet sadic apărut în colţul gurii sale. Purtătorul coasei i-a băgat în boale pe toţi: copii fug mâncând pământul când apune soarele, tinerii se tem să iasă noaptea la întâlnire, iar cei căsătoriţi sunt atât de preocupaţi de maniac că au şi uitat când s-au iubit ultima oară. La doar o lună de la sinistra apariţie o femeie a fost găsită înecată în apropierea fostului combinat. Cel mai mare băiat al acesteia, de 17 ani, îl bănuieşte pe maniacul de la Bujii, cu glugă, coasă şi zâmbet în colţul gurii.

—–

Cei care au nenorocul să locuiască în preajma Spitalului Raional şi Combinatului de Bujii au dat năvală în magazinele din oraş şi au golit rafturile de becuri. Fricoşi fiind, aceştia nu îndrăznesc să stingă niciun bec din casă pe timpul nopţii. Furtuna din 23 iulie le-a dat însă peste cap simţurile. Cuprinşi de beznă au început să audă câte o bubuitură la fiecare jumătate de oră, iar ochii lor cu pupilele dilatate discerneau silueta maniacului de la Bujii, care nu se ştie cum făcea dar era prezent simultan în casa tuturor celor din zonă.

Buclucaşul ş

O să îţi dau să scrii ceva dintr-o carte, să exersezi. Stai să găsesc ceva, nu contează ce. Din Vlahuţă. Uite, scrie primul paragraf. Cinci minute o să-i ajungă să transcrie cele cinci rânduri, doar nu trebuie decât să te uiţi în carte şi să reproduci ce vezi. Stătea cu cartea în mână, se uita în jos, cu pixul între degete gata gata să scrie, dar parcă nu se încumeta. Tăcea. Şi ea şi mâna.

O fi prea greu. Ştii cum o să facem? Lasă-l pe Vlahuţă, voi lua o carte de clasa a doua, eu îţi dictez iar tu scrii. Propoziţii scurte. Aşaaa, prima propoziţie. Eşti gata? “Ana are un coş plin cu mere”. S-a descurcat. La coş s-a oprit. Mai degrabă la co.. s-a oprit. La fel, parcă plină de ruşine nu ridica ochii din foaie.  De ce te-ai oprit, continuă! Un coş plin cu mere. Mâna nu i se mişcă. O las, o să scrie ea într-un final. După o bucată de vreme, să fi fost un minut sau două sau trei, mi s-a destăinuit. Da’ cum se face ş-ul? Am amuţit. Nu ştie cum se face ş-ul, deci asta este explicaţia. Dar nu este nicio ruşine să nu ştii, să îmi spui când nu mai ştii şi eu îţi arăt. Să nu-ţi  fie ruşine.

Povestea s-a repetat cu ţ, d, g, q, Ţ, G, D, p, iar cu ş. Ge, gi, ce, ci, che, chi, ghe, ghi. Uite acesta este d mic, acesta este D mare. S-a plictisit şi a obosit după câteva rânduri de litere scrise. Nu o mai interesa nici ţ, d, g, q, ge sau ge, nici Gigel, nici Georgeta, nici coşul cu mere şi nici diamantul strălucitor.

Cel puţin Ana a rămas mulţumită din toată povestea asta. Ea s-a ales cu un coş plin cu mere.

Moldova se vinde

Pe orice stradă, la fiece colţ, pe fiecare gard, la al treilea geam de la fieştecare a patra maşină care trece sau stă parcată pe stradă, în ochi îţi sare. E mare, scris mare, ca să îl vezi mai tare.

Se vinde Se vinde Se vinde Se vinde Se vinde Se vinde Se vinde Se vinde Se vinde

0791… 0690… 0689…

Moldova se vinde.

Brrr

Mi-au degerat picioarele. Nu de-a întregul, doar labele picioarelor. Când îmi sunt îngheţate tălpile, încep să mă simt ca o raţă. Mă şi mir cum de mai scriu uit să pun şi punct în curând voi începe să uit să scriu cu diacritice apoi voi uita sa folosesc tastele apoi voi voi voi…pleosc cu laba mea de rata peste literele astea toate punct ce vorbesc eu aici pe ce limbă scriu eu sunt o raţă

mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac mac

maaaac…simt cum o boare de căldură îmi înfoaie penele. Şi aripile. Doar că raţele nu zboră.

Mi se de-degerează picioarele. Mă tem că va curge apă din ele. Că va trebui să le storc ca pe o rufă numai ce spălată. Începe să picure. Apa din labele mele de raţă. Mac. Deja le şi văd. Labele picioarelor mele puse la uscat. Afară unde se pun toate rufele la uscat. Adică, acum că e iarnă, iar la îngheţat. La degerat. Fiecare dintre cele zece degete de la picioarele mele va fi prins cu un cleşte. Degetele mici vor avea privilegiul unor cleşti din lemn, mai puţin dureroşi. Vechi, mâncaţi de apa cu săpun, de apa de ploaie, de vreme şi de mâna mea, cea care i-a tot frecat pe sfoara asta de întins rufe. Restul. Vai de restul. Vor sta bocnă pe sfoară, prinşi cu nişte cleşti roşii. Degetele m-ar corecta: cu nişte cleşti din fier. Nu, din oţel.

Sau îmi voi pune picioarele care încep să se de-degereze pe sobă. După sobă. Lângă sobă. În sobă. Pe foc. Oricum sunt doi butuci pe care nici nu-i pot mişca. Or să ţipe la mine, de acolo din sobă, de acolo de pe foc. Maaaaaaaaac maaaaaaaaaaaaac! Nu le pun pe foc. Nu vreau să văd raţe măcăind, orăcăind, orbecăind, ţipând, urlând, sfârtecându-se, topindu-se, milogindu-se, urând.

Acum, că au început să picure, vine frigul şi le-nvăluie iar. Le străpunge cu ţepii lui reci, dacă n-ai şti cine e acest ger, ai spune că e maestru în acupunctură. Ia câte un  deget. Câte un deget. Urcă mai sus, dar nu trece de călcâi. Îi place rotunjimea lui, îi iubeşte forma, ca pe un ou de raţă turtit, modelat, nelăsat să-şi ia faţa lui cunoscută. Se cocoşează acolo, îşi face cuib. Acum şi să pun pe foc butucii aceştia de labe de raţă degerate, îngheţate, întărite, nemişcate, împietrite, vlăguite, secate, stoarse, chiar să şi torn benzină pe ele, degeaba. Călcâiele colcăie de frig.

Mac

Nu am titlu